Citate Sorin Cerin

Categorie Citate Sorin Cerin | scris de Citate | 33 Commentarii »

Sorin Cerin – Colectie de citate trimise de Mara Nicolae (va multumim)

• Ne iubim fiindcă visul Destinului tău este în mine.
• Ai cei mai frumoşi ochi din lume fiind ochii Clipei mele şi cred în ei. Te-am regăsit abia în amurgul sentimental al vieţii doar ca să te întreb câte priviri s-au pierdut naufragiind în tine, câte şoapte ai spart în sufletul tău, câte speranţe ai ars pe jarul dorinţelor dăruite deşertăciunii trupeşti, câte şi mai câte….. dar am uitat să te întreb de ce? Doar fiindcă nu ne-am întâlnit la Timpul de la colţul străzii Destinului atunci când ar fi trebuit?
• Doar muritorii caută nemurirea, fiindcă nemuritorii nu ştiu ce este aceasta.
• Ce suntem noi în afară de un vis nebun al unui înger complexat de Sine, pierdut undeva în Ierarhia Numerologiei?
• Ce pot să-ţi spun decât că totul e bine aşa cum trebuie să fie, ochii plâng sau râd în adâncurile infinitului uitat din noi, oamenii se nasc şi mor la ruleta sorţii plătită cu jetoane de Destin, cerul e bântuit când de seninul fericirii când de norii suferinţei, toate sunt bune şi rele doar clipele trec fără a netrece vreodată.
• Deodată a început să fulgere cu gânduri uitate sau risipite, albe, negre la început, multicolore pe urmă. S-a stârnit o furtună sentimentală cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată. Şi ploua cu suflete trecute peste cimitirul gândurilor mele cu nume de Deşertăciunea Învierii, unde un loc de veci e mai ieftin decât unul de o clipă fiindcă, viaţa e mai mică decât o clipă de Univers, prin care trecem.
• Şi eram fericiţi fiindcă cerul era mai nins ca niciodată cu petalele privirilor noastre care au fost luate de acelaşi vânt sentimental şi duse spre nicăieri. De aceea m-am hotărât să te caut. I-am spus şi vântului care a început să râdă ironic de parcă ar fi fost ceva atât de absurd. Râdea în timp ce ducea praful clipelor cazute de pe Destin în tăriile unde se ţes noi amintiri uitate de toţi. Şi atunci am vrut să ştiu de ce duce acolo amintirile pierdute şi neştiute de nimeni că doar nu e cerul biblioteca amintirilor?
  

• Abia acum aş vrea să cuprind infinitul, să-l întreb ce a căutat la întâlnirea sa cu Dumnezeu? Doar fiindcă vroia să cunoască Sfârşitul unui Început sau poate că se simţea la fel de singur ca şi Dumnezeu fără de noi?
• Oare am greşit atât de mult cu toţii prin păcatul originar de început al lumii când am vrut să ştim neştiutul, să înţelegem neînţelesul, pentru a încerca să învăţăm să murim când pentru moarte nu ai nevoie de nici o învăţătură, cum probabil nu avem nevoie nici pentru viaţă?
• Să fim optimişti, iubirea mea cea mare, fiindcă avem de partea noastră clipa şi nu Destinul, fiindcă avem eternitatea acestei clipe şi nu timpul, fiindcă ne avem pe noi, acum şi aici, şi nicăieri în urma clipei, fiindcă va ninge cu timp, şi această urmă va fi îngropată de stele căzătoare, devenind o amintire a unei lumi trecute.
• Să înţeleg că iarna va aduce doar puţin frig în necuvintele noastre care sunt spuse mult mai apăsat decât orice vorbe? Nu cred fiindcă e anotimpul gerurilor extreme, când totul e îngheţat inclusiv privirile noastre. Şi atunci ne vom despărţi la fel de accidental cum ne-am întâlnit sau lacrimile noastre ingheţate se vor sparge pe asfaltul negru al gândurilor despre o iubire trecătoare care se credea eternă în adâncurile sufletelor noastre?
• Te gândesc şi ştiu că nu ai tolera o iarnă a singurătăţii niciodată, dar mai ştiu că anotimpurile nu pot fi alungate din existenţa noastră efemeră de acum. Cu cât e mai efemeră existenţa, cu atât o dorim mai eternă şi mai înflăcărată de paşii trişti sau plini de sine ai unei iubiri care cu cât este mai profundă cu atât devine mai dureroasă. E şi asta o deşertăciune.
• Îmi este frig de mine însumi de sentimentele mele atunci când mă gândesc la sensul acestora, la faptul că sunt asemeni unor frunze a căror soartă este inevitabila şi ruginia toamnă, unde ne vom pierde încetul cu încetul de noi înşine pentru a intra în iarna singurătăţii inimilor noastre.
• Lumea în sine este trecătoare şi astfel îi înţeleg pe mulţi care încearcă să uite de această lume trecând ca nişte străini prin ea, asemeni nouă care am fi putut trece la fel prin gara iubirii noastre unde ne-am intâlnit accidental.
• Sunt alături de tine în acest mister care e filozofia iubirii pe care as vrea să o înţeleg privind adânc în ochii tăi şi să aflu dacă iubind vei înţelege mai mult despre tine decât dacă ai fi ceea ce eşti azi ca suflet, un străin, un simplu trecător în această existenţă care va deveni un vis uitat odata cu moartea sau poate un vis reamintit dar tot un vis. Te ţin de mână şi nu vreau să mă trezesc din acest vis care este actuala mea viaţă reală tocmai fiindcă vreau să fiu etern alături de tine.
• De ce suferim din dragoste? Nu ar fi mai bine să uităm de această durere care e una dintre cele mai acute ale acestui cer, peste care se aştern norii cuvintelor câteodată? Sunt momente în care vreau să-ţi scriu dar nu pot, în care vreu sa alerg dar îmi simt clipele de plumb, în care vreau să sparg cupa plină de venin scrisă în Destinul trecut de dinaintea noastră a acestei lumi dar nu pot fiindcă fac parte din el la fel ca şi tine iubirea mea şi de aceea va trebui să bem durerea iubirii până la capăt împlinindu-ne astfel soarta ca un dat al creaţiei petrecute mai demult decât însuţi timpul.
• Priveşte apusul cuvintelor care strigă sau vor să tacă şi ascultă-mi şoaptele necuvintelor mele ce vor să-ţi spună cât de mult te iubesc chiar şi atunci când pe buze e frig şi peste tot e numai durere sau înstrăinare şi asta nu fiindcă lumea ar fi străină de oameni, ci exact invers, oamenii se vor străini de lume fiindcă dacă ar iubi-o şi ar înţelege-o ar realiza că ar trebui să fie ceea ce nu sunt, adică, puţin mai mult oameni, puţină mai multă iubire şi profunzime. Oare cere această lume prea mult pentru a fi înţeleasă?
• Sunt momente în care simt cum cerul se prăbuşeşte peste Destinul meu, ascuns în buzunarul propriilor mele sentimente pentru a-l feri de oricine ar încerca să-l fure, tocmai pentru a ţi-l putea dărui ţie, iubirea mea cea mare. Dacă s-ar prăbuşi cerul oare aş mai putea să ţi-l dăruiesc atâta timp cât Destinul rămâne scris doar sub un cer al întâlnirii noastre accidentale? Oare am mai fi noi dacă am elimina acest accident al iubirii?
• Sunt bolnav de iubire, sunt bolnav de clipele Destinului tău ce se află în inima mea care împarte cele două eternităţi ale noastre în timpi şi spaţii ale dorinţelor şi sentimentelor noastre nesfârşite.
• Tu eşti catedrala de care am nevoie, iubirea mea, pentru mântuirea propriei mele existenţe.
• Simt că cu cât te iubesc mai mult pe tine îl iubesc şi pe Dumnezeu în aceeaşi măsură fiindcă încep cu adevărat să-L simt, să-L regăsesc pierdut adânc în sufletul tău, dragostea mea. Abia atunci realizez că Dumnezeu nu se află acolo doar pentru a-mi spune că are chip frumos şi nici pentru a-mi demonstra existenţa Sa ci fiindcă noi suntem un accident de a ne afla în faţa Lui şi de a-I înţelege măreţia eternităţii sale în noi.
• Vom fi uniţi prin sfinţenia iubirii în şi prin Dumnezeul nostru etern. Şi atunci, oricât de mult am realiza deşertăciunea acestei lumi, şi am şti că vom fi mereu acea stea care va arde continuu pentru a apărea ca imagine pe o boltă a unei lumi după ce va fi murit demult, vom înţelege că toate acestea şi încă multe altele nu au nici o importanţă fiindcă între noi, în noi şi peste noi e Dumnezeul acela tăcut care nu are nevoie nici de imagini sau alte cuvinte ci doar de iubirea noastră nesfârşită.
• Şi vom fi etern împliniţi şi hrăniţi de Dumnezeul iubirii noastre ştiind că ne mistuim pentru acest Dumnezeu care va rămâne etern peste timpi sau spaţii, peste orice deşertăciune, ştiind că doar El, acest Dumnezeu suntem: Noi! Acesta este sensul iubirii noastre al sufletelor pereche.
• Oriunde am fi, oricât de departe unul de altul acest Dumnezeu al iubirii noastre va fi etern cu noi, fiind Parisul viselor noastre, alături de care ne vom plimba împreună pe bulevardele pline de roua sentimentelor noastre prelinsă pe iarba clipelor care se va usca şi ea la rândul ei fiindcă orice ai face iarna nu poate fi oprită.
• Şi ne vom trezi într-o lume unde vom fi iar o stea, pe urmă vom arde doar fiindcă va urma să ne stingem iarăşi pentru a ne putea gasi ca două suflete pereche care să viseze la un Paris prin care să se plimbe, să se iubească, să se dorească, să fie bolnavi unul de altul, să sufere dar să şi tremure de fericire, de fiorul divin pe care ţi-l dă dragostea acea arzătoare prinsă de vâlvătaia mistuitoare a pasiunii.
• Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri. De ce? Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia? De ce? Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume? Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire.
• Şi ce a mai rămas din strălucirea noastră de atunci? Din destinul nostru intergalactic de stea? O amintire pe bolta unei lumi, iar aici două suflete care se caută etern pentru a se mistui, pentru a arde în neputinţa acestei deşertăciuni, la fel ca şi atunci când eram o stea.
• Oare aş putea vreodată, iubire, să nu cred în lumina privirii tale, acolo departe de tine, de amândoi unde ne întâlnim atât de adesea? Abia acolo simţim că în această lume e mai greu să fii fericit fiindcă fiecare clipă de fericire este o mare deşertăciune, poate mai mare decât acea de tristeţe. Acolo ştim câtă nevoie avem unul de celălalt pentru a înfrunta această lume deşartă unde am ajuns aduşi pe aripile Luminii Divine din cine ştie ce ungher al inimii acestui Univers unde am strălucit odată şi odată ca fiind o singură stea, unde am fost împliniţi neştiind că întreaga noastră strălucire şi împlinire de atunci este la fel de trecătoare precum e acum această lume.
• Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.
• Totul este o mare amintire, fiindcă doar Dumnezeu este Unicul real, iar atunci când iubim ne amintim mai mult ca oricând de Dumnezeu fiind mai aproape de acesta.
• Atunci când privesc în străfundurile fiinţei tale, iubindu-te atât de mult, îl privesc şi îl simt pe Dumnezeu, amintindu-mi de una dintre imaginile sale atât de dragi mie: chipul tău!
• Am crezut întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.
• Poate fi ceva mai important decât iubirea? Doar aceasta poate înfrunta praful deşertăciunii.
• Prin Dumnezeu şi numai prin Dumnezeu noi cunoaştem amintindu-ne propria noastră imagine despre noi şi lume, imagine care a fost şi va rămâne etern dincolo de deşertăciunea acestei ţărâne care respiră prin noi, cei pierduţi în negura infinităţii lumilor cu nume de vis. De aceea adevăratul Dumnezeu apare doar atunci când iubeşti profund, când simţi că nu poţi muri dar nici trăi fără clipele sufletului tău drag, pe care le vrei, dar cu toate că eşti atât de însetat vei refuza apa vieţii în schimbul lor, fiindcă trezirea către marea amintire care e Dumnezeu se face doar prin moarte.
• Dar tu, îngerul meu drag, tu unde eşti? În mine, în tine, sau în noi? Oare eu unde sunt? Suntem simţire şi destin, suntem repere fundamentale unul faţă de altul, de aceea vom fi mereu despărţiţi de blestemul simetriei acestui vis cu nume de lume. Ştiu că atunci când te strig în vâltoarea clipelor ai să-mi dai întâlnire doar la cascada deznădejdii, fiindcă doar acolo am putea fi alături, doar în zbuciumul ei ar mai putea înţelege calitatea aceasta a noastră de a fi repere fundamentale unul faţă de celălalt, de a fi astfel suflete pereche.
• De ce atunci când mă gândesc la sufletul meu pereche îl simt pe Dumnezeu altfel, mai bun dar şi mai exigent, mai cald dar şi mai răzbunător, mai trist dar gata oricând de cel mai debordant optimism dar şi exuberanţă izvorâtă din adâncul etern al privirilor noastre pierdute în negura necuvintelor acestui vis cu nume de lume?
• Nu pot să înţeleg de ce Dumnezeu trebuie scris doar cu literă mare. Oare nu ar fi mult mai mare Dumnezeu dacă şi-ar dori să fie scris şi cu literă mică? Dacă nu l-ar interesa cu ce literă e scris? Dumnezeu nu poate fi modest? Modestia e o virtute doar pentru om? La fel şi în iubire, oare nu ar fi aceasta mult mai intensă dacă nu ar fi doar strigată, ci şi şoptită sau simţită în tăcerea necuvântului?
• Totul este deşertăciune în afară de iubire. Războaiele, structuralizările sociale bolnave, mizeriile acestei lumi se datorează înstrăinării oamenilor de sinele lor care este Iubire şi atât.
• Noi nu suntem nimic altceva decât iubire şi în urma noastră nu rămâne nimic altceva decât tot iubirea pe care am lăsat-o acestei lumi şi atât. Restul se şterge cu buretele deşertăciunii pe tabla uitării. Asta suntem noi! Iar cei care nu au trăit o Mare Iubire înseamnă că nici nu s-au născut vreodată pe acest tărâm.
• Nu poţi să strigi în iubire fiindcă este unicul loc unde nu au ce căuta cuvintele decât sensurile lor care şi aşa devin absurde. Nu poţi să minţi în iubire fiindcă nicio simţire a ta nu poate fi minţită, altfel nu ai exista tu, ci minciuna vieţii tale. Nu poţi trişa în iubire fiindcă nu sunt niciodată două căi pe care să le poţi alege, ci doar una singură care este şi va rămâne calea vieţii tale. De aceea în iubire nu poţi fi decât tu şi singurătatea din tine în afara sufletului tău pereche.
• În iubire nu trebuie niciodată să te îndoieşti fiindcă nu poţi iubi cu jumătăţi de măsură. Nu! Niciodată, Marea Mea Dragoste, niciodată în iubire nu poate fi şi o zonă gri decât acele pătrate de alb şi negru aflate pe tabla de şah a acestei Iluzii a Vieţii, pe care o împărţim împreună, prin Destin, până când moartea ne va uni prin eternitatea sa.
• Te iubesc atât de mult, dragul meu suflet pereche, încât nu pot exprima în cuvinte. Într-o mare iubire cuvintele nu-şi au rostul, precum îşi pierde consistenţa orice atingere sau privire, fiindcă toate acestea sunt şi vor rămâne numai în străfundurile sufletelor noastre.
• Să ştii că şi sfinţenia face parte din iubire, iar tu eşti o sfântă a Destinului meu, o religie a vieţii mele. Un crez al fiinţei uitate din mine, străinul care mă îndrept spre nicăieri, ştiind că acolo unde va fi mă voi împlini prin moarte, aşteptându-te…
• Nu credeam să vii acum, la vârsta şi ceasul acestei Iluzii a Vieţii, dar îţi spun printre gratiile acesteea cât de mult Te Iubesc şi să nu te îndoieşti niciodată de mine.
• Să fie disperarea şi deznădejdea o fărâmă dintr-o realitate transcendentală la care noi nu avem acces, fericire şi împlinire, iar fericirea şi bucuria noastră să fie tristeţe şi deznădejde? Să fie bogăţia în acea realitate transcendentală cea mai nenorocită sărăcie, iar sărăcia cea mai mare bogăţie? Odată ce noi trăim doar Iluzia Vieţii, nu vom cunoaşte niciodată adevărata realitate.